Moartea pisicii

De la o vreme, sunetul incepuse sa se schimbe. Nu mai era acelasi mormait multumit si monoton pe care-l auzea mai clar in noptile fara luna. Acum, soaptele care veneau din adancuri, cateodata le putea auzi chiar si in timpul zilei. Lucru care nu se intampla acum aproape douazeci de ani cand incepuse sa-si lipeasca urechea de pamant. La inceput in gluma, apoi ca un ritual, nu ratase nici o seara din ultimii ani in care sa nu asculte rasuflarea prietenului din adancuri. Sa fie sigur ca e acolo, ca e in regula, ca suflul sistolic isi pastreaza ritmul. La inceput fusese doar o joaca, apoi devenise dependent. Deseori isi imagina Pamantul ca o pisica mare si ghiftuita care se roteste multumita si somnoroasa prin spatiul gol si rece. Poate si pentru ca roscata pisica a vecinilor statea si-l privea cu talc sau poate doar mirata atunci cand se intindea noapte de noapte in gradina. La un moment dat, nici nu mai stia cand, pisica disparuse. Se gandi ca fugise sau poate murise. Oricum, nu dadu foarte mare atentie disparitiei si nici nu-si facu probleme. Stia ca pisicile au noua vieti si se descurcau. Daca nu in viata asta, in cea viitoare. Schimbarea sunetului din adanc ii readuse in minte roscata. „Pe unde-o fi acum?” se intreba culcat la pamant, ascultand sunetul bolborosit si metalic care razbatea constant din adanc. Prima oara il percepuse acum o saptamana. Parea ca cineva sau ceva geme si se zbate cu ultimele puteri, in incercarea de a fi auzit. Brusc, sunetul inceta. Isi lipi si mai tare urechea de pamant pana o infunda complet. Nu se mai auzea nimic. In adancuri linistea care ii umplea timpanul o simtea aproape dureros. Zumzetul care ii devenise atat de familiar in toti anii trecuti si care acum facea parte din el, incetase. Nimic altceva decat liniste. Un imens Nimic se ridica din adancuri. Mai statu ceva vreme intins. Asculta cu atentie. Nimic. Liniste. Simti ca i se face frig. Raceala pamantului isi facu loc apoi prin haine. Cand incepuse de-a dreptul sa se ingrijoreze, pielea lipita de pamant era bocna. Se incapatana sa asculte in continuare, tinandu-si rasuflarea. Incerca sa-si linisteasca bataile inimii in speranta vreunui sunet cat de firav. Adancul insa se incapatana sa ramana mut. Frica lua locul ingrijorarii. In ciuda faptului ca era un iulie mult prea cald si simtea arsita noptii pe spate, pamantul incepuse rapid sa inghete. „Voi muri congelat daca nu ma ridic acum!” gandi deodata cu groaza. Speriat si tremurand, se ridica cu greutate si fugi in casa. Nu mai apuca sa vada cerul. Daca si-ar fi ridicat o clipa privirea ar fi zarit. Cerul disparuse.