Asa cum sunt

De ceva vreme, nu mai urmaresc realitatea inconjuratoare in nici un fel. Fie ea mai apropiata sau mai indepartata. Cine se razboieste cu cine, ce s-a mai scumpit, ce legi s-au mai dat, cine a iesit la bara sau s-a suit pe scaunel in piata publica. De la ei sau de la noi. Stirile, faptele, realitatile trec pe langa mine ca apa pe langa pestele care inoata nici el nu stie spre ce si unde. Nu pentru ca sunt in depresie, n-am nici un scop sau pentru ca nu ma intereseaza. Pentru nimic din toate astea, chiar daca, de facto, sunt prezente toate dar nu le recunosc. Sau nu vreau sa le recunosc.
Ci pentru ca finalitatea e aceeasi pentru toti, doar drumul pana acolo difera.
Si pe drum multi ne pierdem si calea si capul. Si nu mai stim de drum decat in momentul in care o luam prin miriste. Atunci ne dam seama si de drum. Doar cand te sufoci iti dai seama ce minunat e sa poti respira. Doar cand nu mai ai picioare iti dai seama cat iti lipseste plimbarea. Si, de fapt, cand nu mai ai ceva care iti devenise obisnuinta in viata ta, zi de zi, acolo, intr-un colt, sau poate la vedere, atat de la vedere si atat de intr-un colt incat nici nu mai bagai de seama. Si vine cineva, sau ceva, si iti ia acel lucru. Sau il pierzi, la cat de prost esti. Si iti dai seama doar dupa ce nu mai ai ce prost ai fost. Dar e prea tarziu. Orice Schopenhauer stie asta.
Si ca deobicei, iar am divagat si gandurile s-au amestecat, s-au strigat unele pe altele si au iesit de-a valma la iveala. Ce vreau sa spun de fapt e ca toate lucrurile, toti oamenii, toate sperantele, toate planurile, tot, toate, toti, iti pot disparea intr-o clipa. Si chiar daca stii asta, daca stim toti asta, ii dam inainte cu sperante, planuri, vise.
In mica mea realitate in care bag totul sub covor si cand mai ies lucruri de acolo iau repede motanul in brate la frecat, a intrat si ce se intampla acum in Turcia si Siria. Visceral, puternic, greu, frustrant, disperant.
Si, ca multi altii, privesc si ascult din prisma egocentrismului personal: vai de ei dar vai si de noi cand va fi sa fie. Mila mi-e de tine dar de mine mi-e si mai mila.
Trec peste lipsa de decenta si goana dupa senzational, lipsa crasa de discernamant, obraznicia jurnalistica si aviditatea animalica de a vedea oameni in suferinta, lume disperata si tipete de groaza care asmut o parte a asa-zisei “media” sa le repete la nesfarsit pe toate canalele din canalele in care se afla de fapt, pe asa-zise principii umanitare gen “suferinta misca spectatorul, deci sa depasim orice limita ca sa miscam spectatorul si audienta, desigur” si ma opresc doar la singurul gand care ma macina de cand, astazi, totusi, oricat am eliminat realitatea din viata mea, tot s-a incapatanat sa intre: la ce bun sa-ti faci planuri pe 10, 20, 30 de ani si sa iti cumperi o casa in rate, la ce bun sa iti faci un plan, oricat de mic, pentru maine, poimaine, luna viitoare, la anu’, la ce bun sa te gandesti ce vei face in iunie cand astazi, in februarie 8 e posibil sa fie ultima ta zi? Sau maine, sau sambata pe la ora 14 si ceva. Sa ti se rupa ata, sa se stinga flacara. Simplu, scurt, violent. Gata. The end.
“La ce bun sa orice, asa?!?!” ar zice Alina infuriata, o si aud. Si ar urma rapid o cearta la care, cand ma retrag brusc in cochilie si renunt la cuvinte, stiind care e sfarsitul oricarei discutii in contradictoriu, o mare oboseala si atat, deci cu un interes pierdut complet in a continua o cearta inutila, s-ar lasa cu dinti stransi si pumni stransi din partea cealalta a ringului. Frustrarea de a nu avea cu cine sa te bati, da. In fine.
La ce bun sa orice, da. Dar intrebarea asta este strans lipita de propozitia urmatoare, fara de care ar ramane doar o simpla filosofie ieftina de pahar murdar: “yesterday is history, tomorrow is mistery, today is a gift”. Asta e de fapt ideea: ziua de astazi e un cadou si mi se pare mai important sa-ti traiesti ziua, orele, minutele ei cu lucruri care sa te implineasca si, pentru ca action need reaction, pentru care sa multumesti ca le-ai primit decat sa-ti faci planuri care sa ti se naruie intr-o secunda.
“Fara planuri n-am fi decat niste frunze in vant” tot Alina dixit, v-ati prins, nu? 🙂 Dar daca pana si a nu-ti face planuri face parte din plan? Nu stiu ce-mi veni sa ma intreb asta. De fapt stiu dar va las pe voi sa fiti de o parte sau alta a baricadei. Cat inca baricada e in picioare, pana nu se prabuseste si ea. De la vreun cutremur, de la vreun gand.
Gandul de astazi s-a dus la Turcia si Siria. Si la oamenii de acolo. Nu in comparatie cu “aoleu, ce ni se poate intampla” ci pur si simplu acolo. Nu mai vreau sa vad imagini cu lume scoasa de sub daramaturi, cu blocuri prabusindu-se live in urlete de groaza. Stiu, am aflat ce este acolo. Ceva ingrozitor. Si astazi m-am gandit putin la ei. Atat cat am putut. Si multumesc inca odata pentru ceea ce am astazi, asa cum am. Sunt alti oameni care nu mai au nimic. Nici obiect, nici oamenii de langa ei. Intr-o clipita, intr-o secunda. Pur si simplu.
Astazi traiesc si multumesc. In gandurile mele.
Maine, nu stiu si nici nu-mi fac planuri.
Dar astazi sunt cu gandul la Turcia si Siria si multumesc pentru ca sunt.
Asa cum sunt.