Jocul

Intalnise si niste oameni, cunoscuse si niste pietre. Nu erau foarte diferiti unii de altele. Si piatra si omul raneau, si oamenii si pietrele lasau urme, impreuna oamenilor si pietrelor le placea sa stea la soare. Pe el insa prea putin il interesau asemanarile sau diferentele. El se juca sau cu unii, sau cu altii. Dupa cum avea chef si stare. Cateodata, la sfarsitul saptamanii pe care tot intr-o joaca o inventase, transforma pietrele in oameni si viceversa. Incerca sa mai scape de plictiseala. De fapt, transformarea era jocul care-i placea cel mai mult. Nu stia niciodata ce om va iesi dintr-o piatra si nici daca din piatra asta o sa iasa ceva acatarii. Jocul era simplu: aduna pietrele si oamenii intr-o galeata si scuipa cat de-o nara peste tot amestecul asta. Punea capacul si lasa la soare pana i se nazarea. Ridica apoi capacul. Deabia acum incepea adevarata distractie. Cu ochii inchisi, lua in palme formele din galeata. Incerca sa ghiceasca ce fusesera inainte de transformare: om sau piatra. Daca nu ghicea, se supara si arunca cat colo piatra. Sau omul. Cu naduf, lua forma si o arunca departe, in colbul de pe drum. Cateodata chiar mai departe. Sa n-o mai vada, sa n-o mai stie. De fapt, ghicea destul de rar si, in plus de asta, se supara si foarte des. Saptamana tot de el nascocita nu-i aducea decat plictiseala si frustrari. Toate astea se acumulau la sfarsitul ei cand rabufnea. Astfel incat, atunci cand ghicea, se bucura ca un copil. De fiecare data nu uita sa-si faca un cadou. Piatra care fusese om si o ghicise o transforma in munte si o tinea aproape. Omul care fusese piatra il transforma in Noroc si ii dadea drumul sa zburde prin Viata.