Expeditorul

Ii placea sa simta creionul pe hartie. Niciodata nu se impacase cu tehnologia. Prefera scrisoarea email-ului. Nu trimitea sms-uri de zi de nastere sau de Pasti. Nu scria email-uri si nici nu dadea copy/paste la cine stie ce poze cu iepurasi, ingerasi sau trandafiri. Prefera sa fie de moda veche si sa scrie o scrisoare. Era ca un ritual. Alegea o pagina alba lucioasa, dintr-un teanc aflat intotdeauna pe biroul lui, langa calimara. Nu avea stilou dar ii placea sa aiba calimara plina. Unul din micile fetisuri pe care si le ingaduia in casa cu draperiile trase zi si noapte era sa desfaca usor capacul de la calimara si sa traga adanc in piept mirosul de tanin. Il relaxa si-l linistea. Stiloul nu-l interesa, i se parea prea alunecaos. Astfel incat scrisorile nu le scria cu stiloul. Creionul i se parea mai sincer si simtea mai bine cuvintele in varful degetelor. Avea grija ca intotdeauna sa aiba creionul bine ascutit. Dupa ce o scria, impaturea foaia in patru si o punea in plic. Ii placea fasaitul foii impaturite. Chiar daca se inventasera un fel de rujuri cu lipici, prefera sa treaca limba peste marginea plicului, pe partea adeziva si apoi sa o preseze bine pana scrisoarea era aproape gata. Scria destinatarul cu stiloul, dedesubt trecea expeditorul, el. Adresa lui nu era importanta. Toti cunoscutii o stiau. Si dealtfel, toti stiau de la cine era scrisoarea, chiar fara a o desface. Era singurul care mai trimitea scrisori. Punea timbrul in dreapta sus. La fel, trecea usor limba peste el, fara a-l umezi foarte tare, cat sa fie bine lipit. Punea plicul in cutia postala si urmarea printre draperii postasul care o lua si o baga in geanta plina acum cu plicuri mari cu cine stie ce facturi sau citatii sau poate dosare. In lume nu mai scria nimeni scrisori, nu mai trimitea nimeni scrisori. Ramasese ultimul mohican din cartier care mai trimitea scrisori scrise de mana. Vecinii il priveau cam ciudat la inceput dar apoi se obisnuisera. Acum privirile lor, daca nu pline de indulgenta, se transformasera in priviri pline de mila. Scria insa in continuare scrisori cunoscutilor. De ziua lor de nastere, de Paste, de Craciun sau de Anul Nou. De la o vreme insa constatase ca numarul celor care ii raspundeau, fie si printr-un mail sau sms, devenise din ce in ce mai mic. Incet, incet, renuntase la a mai scrie scrisori acolo de unde nu mai venea nici un semn. Nu-i pasa. Scria in continuare celor care inca mai aveau bunavointa sau poate mila sa ii dea un semn. Stia ca nu le pasa foarte tare si poate ca nici nu deschideau scrisoarea. Isi rapeau totusi cateva secunde, cine stie de ce, sa-i dea un semn. Poate de mila, poate de compasiune, poate in virtutea inertiei.

Si astazi, ca in alte dati, se aseza la birou cu gandul sa scrie o scrisoare. Era vara afara. Vedea soarele printre zabrelele draperiei lasand urme vesele pe peretii imbacsiti de tigara fumata ani si ani de zile. Astazi se simtea in forma pentru o noua scrisoare. Se aseza la birou si isi ascuti creionul. Deodata constata ca nu-i mai raspunsese nimeni, nu ii mai trimisese nimeni nici un semn. De ceva timp, nimeni nu ii mai dadea nici un semnal ca ar fi primit scrisoarea lui. Pentru ca scrisorile nu i s-au intors,  banui ca nimeni nu mai are chef de nebunia lui. Toti cei carora le trimitea gandul lui de ziua lor, de Paste, de Craciun sau de Anul Nou se saturasera de batranul nebun din cartier. Toti disparusera. Sau poate murisera. Ramasese un expeditor fara destinatar.

O vreme ramase nemiscat, cu creionul intre degete, deasupra colii albe. O raza de soare zburda lenesa pe foaie. Privea undeva in gol si se gandea. Lasa creionul jos, impinse scaunul si se ridica. Langa telefon se afla vechea carte de telefoane. Nu o mai schimbase din anul in care renuntase sa mai raspunda si la telefon, la fel cum nu mai raspundea nici la soneria de la poarta. Desigur, cartea era plina de praf la fel ca toata casa. Pe mobile, in aer, peste tot, stropi de praf scanteiau in razele care se incapatanau totusi sa razbata in casa cea veche. Lua cartea, o sufla cu grija si se aseza din nou la birou. O deschise la nimereala. „Mila Joachim, strada 43, tel:..”. Nu-l interesa telefonul. Doar adresa. O trecu pe plic la Destinatar. Puse plicul alaturi, lua creionul si incepu sa scrie pe foaia alba parasita ceva mai devreme:

„Buna ziua. Sau poate buna seara. Sau, cine stie, buna dimineata. Ma numesc Juan si am gasit adresa dumneavoastra in cartea de telefon. Sigur poate o sa vi se para ca aveti de-a face cu un nebun. Nu va cer decat un minut de rabdare. Puteti apoi sa aruncati scrisoarea la gunoi, s-o rupeti, s-o ardeti, sa faceti ce vreti cu ea si sa uitati ca ati primit vreodata vreo scrisoare. Iata despre ce e vorba: avem nevoie sa scriu cunoscutilor mei de ziua lor, de Pasti, de Craciun sau de Revelion cateva cuvinte. Ei imi raspundeau cum puteau. Imi semnalau faptul ca au primit scrisoarea mea in diferite feluri, nu conta metoda. De la o vreme insa nu am mai primit nici un raspuns de la ei. Poate au murit, poate au considerat ca au de a face cu un nebun care scrie scrisori in epoca email-ului si a sms-urilor, poate ca nu le mai pasa sau, pur si simplu, poate ca s-au plictisit. Pentru ca boala de care sufar, letter ichtiosys, o anomalie rar intalnita, ma obliga sa scriu si sa trimit cel putin o scrisoare pe saptamana pentru a putea supravietui, am ales varianta extrema: am deschis la nimereala cartea de telefon si am dat astfel peste adresa dumneavoastra. Cartea de telefon in care am gasit adresa dumneavoastra este destul de veche. Poate v-ati schimbat adresa sau poate nici nu mai sunteti in viata. Daca totusi scrisoarea mea a ajuns intr-un fel la dumneavoastra, am o singura rugaminte. Sa-mi semnalati intr-un fel ca ati primit-o. Finalitatea face parte din tratamentul bolii mele. Ma puteti gasi la adresa de pe plic. Tot acolo aveti si telefonul. Nu e obligatoriu nici sa-mi scrieti randuri, nici sa sunati. In plic se afla un plic gol cu un timbru. Puteti sa-mi trimiteti plicul gol inapoi sau puteti sa-mi trimiteti un sms fara continut. E indeajuns. Considerati ca poate fi fapta buna pe care ati facut-o saptamana asta. In speranta ca ati citit macar pana la capat si nu ati aruncat scrisoarea cat colo, va multumeste din tot sufletul,

Juan”

Impaturi foaia, o baga in plic, nu uita sa puna timbrul si plicul, o lipi asa cum facea deobicei cu orice scrisoare si o puse in cutia postala din fata usii. Continua sa deschida la nimereala cartea de telefon si trimise in ziua aceea cel putin cincizeci de mesaje. Nu conta cui, nu conta unde, conta doar el. El si arsita lui, setea de a scrie scrisori si de a sti ca undeva, cineva, poate va citi si ii va raspunde. Continua si a doua zi sa puna scrisori la cutie. Si a treia, si a patra zi. In a cincea zi, criza de reumatism il sili sa ramana la pat dar nu renunta. Rezemat de tablia patului, cu o mana tremuranda, copia mesajul initial pe coi albe, cu spaima si disperarea unui Robinson care-si arunca strigatul in mare, in speranta corabiei la orizont. Postasul, care se obisnuise demult cu ciudateniile vecinului, deserta in fiecare zi cutia postala a nevazutului expeditor. Arunca o privire furisa spre draperiile vesnic trase si disparea incet pe alee urmarit de ochiul batranului ascuns prin colturile ferestrelor. O saptamana, doua, trei. O luna. Apoi, batranul se opri. Nu mai copie nici o scrisoare, nu mai trimise nici un plic, nu mai impaturi nici o coala. Astepta.

O luna, doua, trei. In a patra luna auzi scartaitul portii de la intrare. Nu avea cine sa il viziteze, cine sa vina, cine sa il caute. Cu singurele rude ramase se certase indeajuns incat sa nu mai treaca pe la el, prietenii ramasi murisera incet si ei, vecinii renuntasera cu timpul sa mai stie de mosul ursuz si ascuns de pe strada lor, astfel incat reusise sa nu mai fie o prezenta pentru nimeni. Se ridica din pat cu greu si isi purta tarsaind pe covor oasele inspre geam. Zari postasul si sangele incepu din nou sa-i bata cu tarie a viata. Zari scrisoarea lasata in cutie. Astepta ca postasul sa dispara complet in josul strazii si deschise usa. Cu mainile uscate de timp, lua scrisoarea. Era model nou, mirosea a cerneala de tipar, proaspata si nu avea trecuta pe ea expeditorul. Avea doar destinatarul: el. Intra in casa si cuprins de o ciudata tinerete, rupse vioi plicul. Scrisul era de forma neregulata dar ingrijit, putin aplecat spre stanga, totul in stilou. Inca mirosea a tanin proaspat. Citi:

„Buna ziua.

Numele meu este Miriam si am primit scrisoarea dumneavoastra. Am citit-o cu atentie pana la capat si am hotarat sa va raspund. Va rog sa nu considerati ca am facut acest gest de mila. Am hotarat sa va dau un raspuns din simplul motiv ca si mie imi face bine, cateodata, sa scriu o scrisoare. In epoca vitezei si a internetului, sa gasesti oameni care inca mai apreciaza lucrurile umane, e mare lucru. Stiu, in cazul dumneavoastra e vorba de o boala. Daca totusi o boala ne face sa fim mai umani, atunci nu pot sa nu ma intreb ce se va alege dintr-o societate care se considera sanatoasa. Nu vreau sa devin patetica sau deplasata dar nu ma pot abtine sa va invidiez pentru faptul ca mai puteti inca sa fiti om. Nu e obligatoriu sa-mi raspundeti. E deajuns, sper, ca am citit si, iata, ati citit.

Cu multumiri,

Miriam”

Continua sa ii expedieze scrisori. Saptamana dupa saptamana, luna dupa luna. Miriam ii raspundea aproape de fiecare data. Afla astfel despre viata ei, familia ei, dorintele, sperantele si dezamagirile ei. La randul lui, ii spunea despre zilele lui insorite sau despre ploile din amintirile lui. Ii povestea ca si cum si-ar fi povestit siesi despre clipele cu zambet sau despre mai putin fericitele zile trecute. Cat timp scria si ii raspundea, Juan era multumit si implinit. Nu dorea sa o cunoasca si nici ea, la randul ei, nu ii scrisese vreodata ca ar fi dorit sa se intalneasca. Era deajuns ca exista si ca erau unul pentru altul destinatar si expeditor.
Intr-o zi, cineva suna la usa. Tresari. Nu obisnuia nimeni sa-i mai sune la usa. Nici vecini, nici postasul, nici altcineva. Lumea se obisnuise cu greu cu ciudatenia singuratatii lui apoi, cum deobicei le sta in fire oamenilor, il uitasera. Astfel incat taraitul gatuit al soneriei prea putin incercate, il scoase din reverie.
Deschise. In fata usii cineva ii lasase un pachet. Ridica privirea cat sa-l mai zareasca pe postas deschizand poarta gradinii si iesind. Cum niciodata nu mai facuse, batranul postas ii flutura mana a ramas bun si ii zambi. Prea salbaticit si timid, prea surprins ca sa mai reactioneze, Juan isi cobora privirea pe pachet fara sa-i raspunda.
Era un pachet destul de mare si greu, din carton maro obisnuit, lipit bine pe margini astfel incat sa nu poata fi deschis accidental sau la transport. Il cara cu greu in casa si il puse pe masa din sufragerie. Il cerceta cu atentie. Pe el se afla scris doar destinatarul, el, si nimic altceva. Nici un expeditor, nici un alt indiciu. Il deschise cu grija, fara sa se grabeasca, in ciuda faptului ca il macina curiozitatea. Descoperi cu uimire un calculator si, pe fundul cutiei, o scrisoare. Oricum nu stia sa umble cu un calculator asa ca il lasa in cutie si se concentra asupra scrisorii. Ca si pachetul, pe ea nu se afla scris expeditorul ci doar destinatarul. Nu era scris de mana ci de masina. Plicul era de calitate buna si nu prevestea nimic bun. Ingrijorat si nerabdator, rupse plicul si extrase scrisoarea. Era scrisa cu litere goi si fara viata asternute de pesemne aceeasi masina care scrisese si plicul. Citi:

„Domnule Juan,

Suntem o companie de cercetare in domeniul electronic. Numele nostru pesemne nu va spune nimic si de aceea nici nu are rost sa vi-l spunem. Preferam oricum sa ramanem anonimi si aceasta dintr-un motiv lesne de inteles. Obiectul nostru de activitate il constituie in principal cercetarea psiho-sociologica si interactiunea sociala cu mediul electronic in continua dezvoltare. Aplicatiile sunt nu numai de natura militara ci si civila. Cea mai importanta realizare a noastra din ultimii ani, chiar daca o sa vi se para ciudat, vi se datoreaza. Iata cum. Acum cinci ani cand firma noastra a pornit la drum, unul din proiectele de cercetare se referea la realizarea unui creier electronic, un supercalculator, care sa reactioneze la stimulii exteriori in felul in care o face o fiinta umana. Mai simplu spus, am dorit realizarea unui calculator care sa invete, sa se adapteze si sa interactioneze cu supremul calculator, omul, intr-un fel cat mai apropiat de realitatea, hai sa-i zicem, carnala. Iata de ce, cand prima dvoastra scrisoare a ajuns din intamplare la firma noastra, am avut revelatia: am introdus-o in calculatorul nostru si l-am lasat pe acesta sa conceapa raspunsul. Saptamana de saptamana, luna de luna, cu fiecare scrisoare primita de la dumneavoastra, cu fiecare raspuns dat, creierul electronic a devenit din ce in ce mai specializat, mai adaptat si mai apropiat de telul nostru final: a invatat sa simta, sa imagineze, sa reactioneze, sa se minuneze, sa sufere, sa se bucure, in fine, toate caracteristicile speciei umane. Si aceasta doar datorita dumneavoastra si cu aportul nemijlocit al providentei. Amintirile dumneavoastra, bucuriile dumneavoastra, dezamagirile si nefericirile pe care le-am transformat in cod binar si le-am introdus in creierul electronic, au ajutat, iata, la progresul electronicii pe drumul spre transformarea ei umana, cat mai apropiata de, ca sa spunem asa, creator. Speram sa avem intelegerea dumneavoastra asupra faptului ca nu am divulgat de la bun inceput ca de fapt, expediati scrisori unei masini. Daca am fi facut-o, stiti prea bine, scrisorile dumneavoastra nu ar mai fi avut sinceritatea si claritatea pe care le poate avea doar o scrisoare scrisa din tot sufletul si trimisa de o fiinta umana unei alte fiinte. Iata de ce, dorim a va oferi, in semn de omagiu pentru sinceritatea de care ati dat dovada in scrisori, calculatorul Miriam, ca sa spunem asa, copilul Revolutiei Electronice, destinatarul caruia dvoastra ii erati expeditorul.
Cu deosebita stima si respect,
…….”

Impaturi scrisoarea si o baga la loc in plic. O puse alaturi de calculatorul inca nedesfacut. Ramase ceva vreme privind in gol, in gradina, mai departe de gradina, in oras, mai departe de oras, departe, undeva unde doar gandul putea ajunge. De data asta nu era gand, era doar gol. Privire in gol, gand in gol. Incet, ziua se transforma in inserare si inserarea in noapte. Noaptea din nou in zi si ziua iarasi in alte nopti. Cand l-au descoperit, Miriam zacea inca in cutie, nedesfacut.