Cristalul

nu stiuse sa faca foarte multe. printre cele putine, insa, avea o pasiune mai putin obisnuita. unii cunoscuti il considerau un personaj bizar. atat el in sine cat si placerea asta a lui. altii insa o gaseau fascinanta. mai ales clientii. pentru ca el crestea cristale. de toate felurile si culorile, formele si aromele. cel mai mult insa ii placea culoarea albastra a cristalului de sulfat de cupru. fiecare cristal nu il crestea de capul lui, cum i se nazarea creatorului. fiecare corespundea unui suflet. cine dorea un cristal trebuia sa-i dea maestrului un fir de par. acesta lega de firul de par un cristal cat un varf de ac, cristalul primordial, si apoi il scufunda intr-o solutie fierbinte de un albastru nebun. timp de cateva saptamani, cristalul crestea incet si se incolacea in jurul firului de par. astfel, daca la inceput avea marimea unei picaturi de cerneala, la sfarsit ajungea cateodata si de marimea unui pumn strans. nici un cristal nu semana cu celalalt, chiar daca la baza avea aceeasi forma. straniu, incercase sa creasca cristale si pe fire de ata. cresteau dar se sfaramau imediat ce le scotea din solutie. parea ca firul de par hraneste cristalul intr-un oarecare fel si ca nu era deajuns pentru crestere doar un fir de ata nevie. era nevoie si de altceva. acel altceva care facea cristalele sa creasca in fata ochilor uimiti ai celor care le comandau.

pentru ca nu-l mai vazuse nimeni de aproape o luna, nu raspundea nici la telefoane si mirosul devenise de nesuportat, si-au luat inima in dinti si au spart usa. ce au gasit atunci a devenit legenda si cei care mici fiind au auzit istoria asta de la parinti, au dus-o mai departe pana astazi, spunand-o mai departe copiilor lor in serile fara de luna. pentru ca ceea ce au vazut a intrecut orice inchipuire a acestei vieti. si astazi vecinii isi mai aduc aminte cum batranul mester parca inca era viu in fotoliul uzat. ochii i se stafidisera si in orbite zacea ceva de marimea maslinelor dar de consistenta gelatinei. pielea ii ramasese insa la fel de roz. la fel si ranjetul intiparit pe masca de ceara care odata ii fusese fata. dar nu asta luase rasuflarea celor prezenti. nici mirosul care era de neimaginat si aducea pe undeva a pucioasa. ci ceea ce se afla mai jos de gat. pentru ca acolo unde fusesera odata plamanii si inima, acum era o carcasa desfacuta din care un cristal straniu albastru de culoarea oceanului statea agatat cu sute de fire de interiorul cutiei toracice. de marimea unui cap de copil, ciudatul cristal nu numai ca parea ca se nascuse si crescuse acolo dar, in nu stiu care fel nemaiauzit parca se hranise cu interiorul fostului mester. incet, incet, putin cate putin, ora de ora, zi de zi, cristalul pus acolo intr-un mod pe care nu l-au dibuit niciodata, se hranise din inima si plamanii mosului, ii mancase inima si spiritul si acum, la maturitate, se desavarsise si stralucea in intreaga sa dementa albastra.