Usa

Aparuse pe strada cam de o saptamana. Statea singura si izolata intr-un maldar de daramaturi, veche de cand lumea si urata ca si lumea. Nu o baga nimeni in seama. Pentru ca oamenii care treceau pe strada, aceiasi zi de zi, an de an,  aveau problemele lor, fericirile si dramele lor. Nu aveau timp pentru usa cea urata. De fapt,  nici nu era genul de usa pe care sa vrei s-o iei acasa. Era zgariata si ruginita, intr-un colt era chiar rupta si in locul clantei avea o gaura cu forme neregulate. Pesemne ca la un moment dat, in odiseea vietii ei, fusese smulsa din incheieturi si poate chiar sparta cu piciorul de vreun proprietar nervos. Nu, nu era deloc usa pe care sa o bagi in seama. Astfel incat Inga nu-si putea explica de ce astazi se oprise in fata ei. O privea si parca astepta. De fapt, ca sa pastram adevarul lucrurilor, nu o privea propriuzis. Privea prin ea, undeva departe, doar ea stia cat de departe sfredeleau gandurile ei. Si, ca niciodata, puse incet mana pe ea si o impinse. Gestul nu a fost unul gandit ci mai degraba instinctiv. Pentru ca mana nu asculta de minte care era in alte atmosfere. Pur si simplu, mana se misca fara ea. Incet, scartaind dar totusi lin, fara hopuri, usa ruginita, veche si uitata, se intredeschise. Deabia acum Inga realiza ca ea era cea care, aflata pe strada ei zilnica, deschisese usa cea urata care aparuse din neunde. Ii dicta mainii sa o impinga si mai mult. Mana, ascultatoare, urma gandul stapanei. Usa se deschise larg. Daca te-ai fi aflat atunci langa Inga ai fi zarit, poate, zambetul umed care ii inflorise pe buze si privirea care i se umpluse. Privirea i se umpluse cum nu mai fusese demult, cum nici ea nu-si mai amintea sa fi fost cand si unde. O vreme statu nemiscata, privind prin golul usii. Oamenii grabiti care se impiedicau de ea pufneau nemultumiti, priveau o clipa prin golul usii, in directia privirii ei si treceau mai departe. Unii chiar mormaiau in barba nemultumirea. Inga statea nemiscata si privea. Zambea cum nu mai facuse demult. Acolo unde se uita, ceilalti nu zareau decat golul daramaturilor si oricum nu aveau timp sa stea din dramele si fericirile lor, nu doreau decat sa ajunga mai repede la familiile lor, la serviciile lor, la masinile si tramvaiele lor. Dupa o vreme, Inga inchise usa incet. Zambi ghidus, ii facu cu ochiul usii si se departa incet. De atunci, in fiecare zi Inga trecea pe strada ei si ii zambea usii. Printre atatea incruntari care treceau pe langa usa, un singur zambet inflorea. Pentru ca Inga stia.