In stanga porumb, in dreapta porumb

Septembrie 1981. Tocmai terminasem liceul – unde sortasem ceapă și cartofi – și eram gata să încep facultatea – unde urma să depănușez porumb. Că așa erau vremurile. Studenții din anul I începeau școala cu două săptămani de depănușat porumb la Greaca. Nu deranja pe nimeni pentru că nici nu ne rupeau cu norma, și eram ca’n tabară. Urma să îmi cunosc noii colegi de la Arte în cele mai libere și delicioase circumstanțe, în mijlocul unui câmp de porumb, cazați în barăci cu paturi multe și pături din alea kaki. Acolo am învățat de exemplu că porumbul te taie ca sabia dacă alergi ca o naiadă prin el, am învățat că șoriceii de porumb sunt mulți, mici și mai drăguți decât în Tom și Jerry, am învățat că dacă faci un foc de tabară cu un balot de paie, lași peste sat un fum gros de te-ar alerga tot satul dacă satul ar mai putea să respire, am învățat că studenții de la Arte erau înspăimântător de emancipați și deloc complianți cu socialismul frenetic de dincolo de facultate, și am mai învățat ceva. Pentru asta însă trebuie să te iau de mână și să te duc undeva anume. Septembrie e cald, cerul e senin, e noapte și evident nu ne arde de dormit. Așa că luăm două pături din alea kaki, un casetofon cu baterii, probabil ceva de băut și mergem pe șoseaua dintre câmpuri. În stânga porumb, în dreapta porumb, înainte și înapoi șoseaua pe care nu circulă nicio mașină. Punem păturile direct pe asfaltul călduț, deasupra e cerul cu un milion de stele și între noi, pe pătura kaki, e casetofonul. Play și începe să cânte. Și cântă cea mai frumoasă muzică pe care am auzit-o vreodată, mi-am zis atunci. Jon and Vangelis – Short Stories. N-ai nevoie decât de două pături kaki, un casetofon pe baterii, un cer de stele, două câmpuri de porumb și o șosea pe care nu circulă nimeni ca să descoperi că există și alte planete, rotunde și perfecte. Poate mai ai nevoie să ai și 18 de ani, nu știu.